clasificarea rezistoarelor

Rezistoarele se pot clasifica după mai multe criterii.  După materialul folosit:
— rezistoare din metale sau aliaje metalice diverse sub formă de sîrmă sau benzi caracterizate fiecare prin rezistivitate (sau rezistenţe specifice) ;
— rezistoare peliculare obţinute prm depunerea unei pelicule pe un suport izolant, obţinîndu-se astfel grosimi foarte mici şi deci rezistenţe, de valoare ridicată;
rezistoare cu lichid bazate pe rezistenţa unui strat de lichid intre două plăci metalice cufundate în lichid. , După construcţie :
— rezistoare fixe, a căror rezistenţă nu poate fi modificată ;
— rezistoare variabile, a căror rezistenţă poate fi modificată prin depla­sarea unui contact. Rezistoarele variabile pot fi realizate cu modificarea rezistenţei în trepte sau continuu. De asemenea, ele pot avea trei borne, puţind fi montate în circuite de reglaj potcnţiometric (reglajul tensiunii între zero şi valoarea nominală).
Rezistoarele variabile pot fi:
— cu variaţia liniară a rezistenţei (proporţională cu deplasarea contac­tului) ;
— cu variaţia logaritmică a rezistenţei (modificarea rezistenţei se face logaritmic cu deplasarea contactului).

Parametrii nominali

Rezistenţa nominală (R) este valoarea, în ohmi, pentru care a fost construit rezistorul, măsurată la temperatura de 20 °C; Toleranţa admisă faţă de rezistenţa nominală este abaterea în plus sau in minus, în procente, rezultată din procesul de fabricaţie. 

Puterea nominală (Pn) este puterea ce poate fi disipată de rezisteuţă fără a se încălzi peste limitele admisibile, în waţi. 

Puterea maximă a rezistorului se calculează cu relaţia: 

                                                                       P = RI² [W],       

în care : 

R este rezistenţa, în (Ω) ;

 I — curentul, în A.

Din această relaţie rezultă şi curentul maxim ce poate străbate rezistorul. 

Puterea maximă admisibilă este stabilită la o temperatură ambiantă de 20 °C. La creşterea temperaturii ambiante, rezistenţa proprie a rezisto­rului liniar creşte conform relaţiei;

                                                                               R_t = R₀[l +   α(t-t₀)]

                                                   

în care :
Rt  este rezistenţa la temperatura finală t, în Ω;
R0 — rezistenţa la temperatura ambiantă de  (20 °C), în Ω.;
α — coeficientul de variaţie a rezistenţei cu temperatura (l/K) ;
t— temperatura finală, în °C;
t0 — temperatura ambiantă (20 °C).

Datorită acestui fapt, puterea creşte cu temperatura, ceea ce duce la degradarea materialelor din care este confecţionat rezistorul.
Coeficientul de variaţie a rezistenţei cu temperatura (α) constituie altă 'mărime nominală şi est'e determinat de materialul folosit pentru confecţio­narea rezistorului. 

Tensiunea nominală este tensiunea maximă, în volţi, la care poate fi utilizat rezistorul fără să se producă deteriorarea izolaţiei electrice.
Variaţia rezistenţei cu durata de utilizare este un alt element ce carac­terizează numai rezistoarele chimice (folosite în curenţii slabi), care se indica în procente faţă de rezistenţa nominală după 1 000 h de funcţionare la tem­peratura maximă de utilizare şi puterea nominală.
Coeficientul de tensiune (Ku) indică variaţia rezistenţei rezistorului ia funcţie de tensiunea aplicată la borne.