rezistoare bobinate

Rezistoarele bobinate se realizează dintr-un conductor cu rezistenţă specifică mare înfăşurat pe un suport izolant. Secţiunea conductorului este astfel aleasă, încît în funcţionarea normală temperatura să nu depăşească o anumită limita.

Pentru realizarea rezistoarelor se folosesc conductoare din materiale cu rezistenţă specifică mare, ca de exemplu : 

•  aliaje de fier, crom si nichel p = 1,1 • 10^-6   Ωm ;
• aliaje de fier, crom şi aluminiu p = 1,35 • 10^-6   Ωm;
• aliaje de fier, crom şi aluminiu p = 1,35 • 10^-6   Ωm; 

Tubul pe care se înfăşoară conductorul se poate realiza din sticlă, fire de sticlă sau din material ceramic (porţelan sau steatit). Suporturile ceramice se caracte­rizează printr-o rezistenţă  mecanică bună, conductibilitate termică şi rezistenţă la şocuri termice satisfăcătoare.Se execută bobinări speciale care prezintă inductanţă nulă . De asemenea, rezistoarele bobinate se pot realiza cu cursoare care să permită reglarea valorii rezistenţei. 

Rezisloarele neprotejate se construiesc pen­tru funcţionarea în încăperi cu umiditate redusa Acest tip de rezistoare este folosit la aparatele de măsurat elec­trice, în acest caz conductorul folosit este realizat din constantau sau manganin, aliaje care nu-şi schimbă rezistenţa la variaţii mari ale tem­peraturii, în unele cazuri aceste rezistoare sînt confecţionate din conduc­toare rezistente izolate cu email sau cu mătase. 

Rezistoarele lăcuite sînt realizate după acelaşi principiu, ca şi rezistoarele neprotejate, fiind însă acoperite cu un strat protector din lac sau etnail. Aceste rezistoare pot funcţiona în atmosferă cu umiditate mărită. Tempera­tura de lucru este limitată de natura lacului de protecţie si, în generai, nu depăşeşte 100 °C. 

Rezistoarele glazurate au stratul protector realizat din glazură de porţelan cu ciment siliconic. Această construcţie permite funcţionarea rezistoarelor la temperaturi ridicate pînă la 500 °C.

marcarea rezistoarelor

Rezistoarele pentru circuitele ele curenţi slabi au caracteristicile marcate conform STAS 9109—72 prin cod de culori sau prin cod de litere şi cifre.
Codul de culori cuprinde patru benzi de culori in figura de mai jos, primele trei benzi reprezentînd valoarea rezistenţei, iar a patra toleranţa. Prima bandă

colorată se trasează în apropierea unuia dintre capetele rezistorului. Pentru a nu se produce confuzii în interpretarea codului, citirea se va face începîndu-se de la acest cap.

Codul de culori pentru marcarea valorilor şi toleranţelor este indicat mai jos.

Codul de litere şi cifre cuprinde trei sau patru caractere, cuprinzînd două cifre şi o literă sau trei cifre şi o literă, în funcţie de numărul cifrelor semnificative ce trebuie marcate pe rezistoare. De exemplu, 2700 Ω se va marca 2 к 7, iar 332 000 Ω se va marca 332 k. Literele codului înlocuiesc virgula zecimală.

La marcarea rezistoarelor se folosesc literele R, к, M, G, T pentru a reprezenta coeficienţii de multiplicare 1, 10³ (kilo), 10⁶ (mega), 10⁹ (terra) la valorile exprimate in ohmi.

Rezistoarele pentru circuitele de curenţi mari se marchează cu valorile i rezistenţa nominală, curentul de sarcină maxim şi tensiunea nominală.

reprezentarea conventionala a rezistoarelor

Rezistoarele sînt reprezentate în schemele electrice prin semne -con­venţionale conform STAS 1590/2 — 71. Semnele convenţionale ale rezistoarelor sînt indicate in tabelul de mai jos.

clasificarea rezistoarelor

Rezistoarele se pot clasifica după mai multe criterii.  După materialul folosit:
— rezistoare din metale sau aliaje metalice diverse sub formă de sîrmă sau benzi caracterizate fiecare prin rezistivitate (sau rezistenţe specifice) ;
— rezistoare peliculare obţinute prm depunerea unei pelicule pe un suport izolant, obţinîndu-se astfel grosimi foarte mici şi deci rezistenţe, de valoare ridicată;
rezistoare cu lichid bazate pe rezistenţa unui strat de lichid intre două plăci metalice cufundate în lichid. , După construcţie :
— rezistoare fixe, a căror rezistenţă nu poate fi modificată ;
— rezistoare variabile, a căror rezistenţă poate fi modificată prin depla­sarea unui contact. Rezistoarele variabile pot fi realizate cu modificarea rezistenţei în trepte sau continuu. De asemenea, ele pot avea trei borne, puţind fi montate în circuite de reglaj potcnţiometric (reglajul tensiunii între zero şi valoarea nominală).
Rezistoarele variabile pot fi:
— cu variaţia liniară a rezistenţei (proporţională cu deplasarea contac­tului) ;
— cu variaţia logaritmică a rezistenţei (modificarea rezistenţei se face logaritmic cu deplasarea contactului).

Parametrii nominali

Rezistenţa nominală (R) este valoarea, în ohmi, pentru care a fost construit rezistorul, măsurată la temperatura de 20 °C; Toleranţa admisă faţă de rezistenţa nominală este abaterea în plus sau in minus, în procente, rezultată din procesul de fabricaţie. 

Puterea nominală (Pn) este puterea ce poate fi disipată de rezisteuţă fără a se încălzi peste limitele admisibile, în waţi. 

Puterea maximă a rezistorului se calculează cu relaţia: 

                                                                       P = RI² [W],       

în care : 

R este rezistenţa, în (Ω) ;

 I — curentul, în A.

Din această relaţie rezultă şi curentul maxim ce poate străbate rezistorul. 

Puterea maximă admisibilă este stabilită la o temperatură ambiantă de 20 °C. La creşterea temperaturii ambiante, rezistenţa proprie a rezisto­rului liniar creşte conform relaţiei;

                                                                               R_t = R₀[l +   α(t-t₀)]

                                                   

în care :
Rt  este rezistenţa la temperatura finală t, în Ω;
R0 — rezistenţa la temperatura ambiantă de  (20 °C), în Ω.;
α — coeficientul de variaţie a rezistenţei cu temperatura (l/K) ;
t— temperatura finală, în °C;
t0 — temperatura ambiantă (20 °C).

Datorită acestui fapt, puterea creşte cu temperatura, ceea ce duce la degradarea materialelor din care este confecţionat rezistorul.
Coeficientul de variaţie a rezistenţei cu temperatura (α) constituie altă 'mărime nominală şi est'e determinat de materialul folosit pentru confecţio­narea rezistorului. 

Tensiunea nominală este tensiunea maximă, în volţi, la care poate fi utilizat rezistorul fără să se producă deteriorarea izolaţiei electrice.
Variaţia rezistenţei cu durata de utilizare este un alt element ce carac­terizează numai rezistoarele chimice (folosite în curenţii slabi), care se indica în procente faţă de rezistenţa nominală după 1 000 h de funcţionare la tem­peratura maximă de utilizare şi puterea nominală.
Coeficientul de tensiune (Ku) indică variaţia rezistenţei rezistorului ia funcţie de tensiunea aplicată la borne.

Rezistoare

Rezistoarele sint dizpozitive a caror functionare se bazeaza pe proprietatea tuturor materialelor conductoare de a opune rezitenta la trecerea curentului, definita prin legea lui Ohm: R=U/I, unde:
   R este valoarea rezistentei rezitorului masurata in ohmi (Ω);
   U- tensiunea electrica plicata la capetele rezistorului in volti (V);
   I- valoarea curentului prin rezistor in amperi (A).

Trecerea curentului electric printr-un rezistor duce la producerea unei cantităţi de energie sub formă de căldură dată de formula:

                                                      Q=RI²t , in care

Q este energia exprimată în Jouli (J) ;
I - curentul în amperi (A);
R - rezistenţa în ohmi (Ω) ;
i -timpul trecerii curentului în secunde (s).

Rezistoarele sînt folosite pentru a regla valoarea curentului într-un circuit atît în domeniul curenţilor tari cît şi în cel al curenţilor slabi.

Fiecare material conductor este caracterizat din punct de vedere al rezistenţei electrice prin rezistenţă specifică (sau rezistivitate) respectiv prin rezistenţa unităţii de lungime avînd secţiunea de o unitate. Valoarea rezis­tenţei este dată de formula:  

                                                              R=ρl/s ,     unde

   R este rezistenţa în ohmi;
l -  lungimea în metri (m);
s  - secţiunea la trecerea curentului în metri pătraţi (m²) ;
ρ - rezistivitatea în ohmi metru (Ωm),

cum functioneaza acumulatorul cu plumb?

Electrodul pozitiv al acestuia este din bioxid de plumb, iar eel negativ din plumb spongios pur. Drept electrolit este folosit acidul sulfuric diktat. In fig. 60 este prezen-tat un acumulator cu plumb folosit la automobile. 

In timpul descarcarii, bioxidul de plumb se reduce partial, iar plumbul spongios se oxideaza. Ambele pro-duse se combina cu acidul sulfuric si produc ара si sulfat de plumb. Sint. eliberati, in acest fel, ioni pozitivi de hidrogen si ioni negativi de sulfat. Sulfatul de plumb este practi'c insolubil in electrolit si determina reversi-bilitatea procesului. 

 Cind о tensiune continua este conectata pe electrozi (plus la electrodul pozitiv, minus la eel negativ), pentru reincarcare, ionii hidrogen migreaza spre placile negative, iar cei de sulfat, spre cele pozitive. Se formeaza in acest

fel plumbul spongios, pe placa negative si bioxidul de plumb pe placa pozitiva. 

Intregul ciclu este ilustrat in fig. 61. In 61 (a) este prezentat acumulatorul cu placile incarcate; in (b) acidul se combina cu bioxidul de plumb si plumbul spongios si produce sulfat de plumb la ambele placi; in (c) placile sint inconjurate de sulfat de plumb; in (d) curentul de in­carcare desulfateaza placile, eliberind aci­dul sulfuric, care tre-ce in electrolit si re-generind bioxidul de plumb si plumbul spongios al electrozilor. 

Tensiunea nomi-nala a unui element de acumulator cu plumb este 2 V.

cum functioneaza un acumulator alcalin ?

Exista doua tipuri distincte de elemente alcaline, amin-doua avind drept electrolit hidroxidul de potasiu diluat Si electrodul pozitiv din nichel. La unul din ele electrodul negativ este din fier, iar celalalt din cadmiu. Ambele tipuri sint incasetate in cutii metalice, tensiunea electro-motoare produsa fiind aproximativ 1,2 V.

Reactiile chimice care au loc in elementele alcaline sint destul de complexe, prin descarcare rezultind hidro­xidul de nichel si hidroxidul de fier (sau cadmiu).